Všeč mi je

Ne vem zakaj zdaj mi je zelo všec govoriti po slovensko. Čeprav ne vem preveč besed, všec mi je ta jezik. Letos sem bil v Sloveniji, v Ljubljani, na seminaru Slovenskega Jezika, Literature in Kulture in sem tam poskušal učiti se ta jezik. Lepo je bilo. Zelo lepo. Lahko rečem da imam rad slovenščino in Slovenijo, ker sem tam spoznal veliko ljudi, smo veliko obiskovali in smo se lepo imeli. Vsi profesori so bili odlični - seminar je tudi bil zanimiv- ampak najbolši mislim da je bil profesor fonetike slovenskega jezika (kje je bilo malo težko za nas). Takrat ko smo dobro rekli nekaj, profesor je imel krasne izraze kot »Oookej, gremo naprej!«, ali »Taaaakooo!«, ali »-E-, -e- McDonald's smile -e-« (nekaj kot »Thank God you have finally managed to pronounce it!«. Seveda, hecam se). Vsi študenti smo se vedno smejali zaradi teh njegovih izrazov.

Ljubljana je lepo mesto, manše kot moje mesto, ampak lepše. Slovenija je majhna država, ampak je zelo zelo lepa. In je tudi zadnja država v Evropi v kom jeziku še obstaja dvojina! Čeprav je slovenščina malo težka zaradi nje (zaradi dvojine), mi je še všeč.
To ni še vse. Uživajte!
Va urma...

Drumuri ascunse/ Hidden roads

Cine s-ar gândi ca o călătorie îţi poate schimba radical deciziile pe care vroiai să le iei la un moment dat? E vorba de destin sau e vorba de indecizie asupra propriilor dorinţe? Şi aici intervine altceva la care aş vrea să primesc un răspuns: sunt oamenii stăpâni pe propriile lor decizii? Sau este destinul un constant „du-te vino”, care se joaca din când în când cu cei care „i-au căzut în mâna”?
De ce întreb asta? Hmmm. Poate pentru că în viaţă sunt momente în care ne simţim ca nişte păpuşi în mâinile păpuşarilor... Să vă zic cum a pornit: când am terminat şcoala generală mi-am dorit sa merg la un liceu în care se făcea greaca sau japoneza şi să învăţ una din aceste limbi străine. Nu am fost admis, mi-au lipsit vreo 2 sutimi, iar la momentul acela nu am realizat că asta mi-ar fi plăcut să fac cu adevărat, să învăţ limba unui alt popor, despre civilizaţia acelui popor şi asa mai departe. Am considerat-o ca fiind un eşec şi am luat-o de la capăt. În cei patru ani de liceu nu m-am mai gândit la asta, eram pornit să studiez cu totul altceva, pâna la un moment dat când...
Cu ocazia vacanţei de iarnă, ultima înaintea BACului, am decis să plec pentru doua săptamâni în Danemarca, locul care mi-a schimbat radical decizia de a urma RISE şi m-a dus către ceea ce studiez acum. Aici, în Danemarca, am descoperit că îmi place să socializez, să conversez într-o limba străina, am descoperit că vreau să aflu şi altceva. Am întâlnit un popor cald şi deschis (în ciuda vremii de afară care era al naibii de rece, iar vântul te tăia în două), o limba nouă şi grea (în anumite momente chiar imposibilă), o anumita linişte şi, ce a fost cel mai important, respect pentru sine şi pentru ceilalţi(combinaţie tot mai rară astăzi). Aceste lucruri m-au ambiţionat sa urmez Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Şi nu daneza (cu toate ca mi-as fi dorit), pentru că în cadrul Universităţii nu se face, ci sârba. Iar pe lângă sârbă mai este şi engleza ori slovena. Trei limbi care am realizat ca îmi plac. Iar datorită acestei călătorii, vara asta am avut parte de multe alte lucruri frumoase, de călătorii, prieteni noi, discuţii (de genul "care bere e mai bună, Nikšičko sau Jeleni?" ori "care e adevăratul profesor?!? Krzysztof, Tamas sau Paşa?") , viaţă cu adevărat.
Destin sau ce altceva?


Who would think that a trip could radically change the decision you wanted to take at a certain point? Is it fate or is it indecision towards your own wishes? And here intervenes something at which I would like to get an answer: are people masters on their own decisions? Or is it destiny a constant “come and go” that plays from time to time with those that “have fallen into its hands”?
Why am I asking this? Hmmm. Maybe because in life there are moments when we feel like some puppets in the hands of the puppeteers... Let me tell you how it went: when I finished school, I wished to follow a high school in which I could learn Greek or Japanese, and to study one of these two languages. I wasn’t admitted, I had about 2 hundredths under the last grade. At that time I didn’t realise that this was what I really wanted to do, to learn the language of an other nation, to learn about its civilization and so forth. I considered it to be a failure and started from the beginning. In my four years of high school I didn’t think about this, I was ready to study something different from foreign languages until when...
With the winter holiday occasion, the last one before the final exams in high school, I decided to go to Denmark, the place that basically changed my decision to follow European Studies (and International Affairs/Relationships) and directed me towards what I’m studying now. I have here discovered what I like most: to socialize, to talk with others in a foreign language, I have discovered that I also want to know about something else. I met here a warm and opened nation (although it was cold as hell outside and the wind was simply killing you), a new and difficult language (I can say impossible sometimes), a certain serenity and, what was the most important, self-respect and respect for others (a combination becoming more and more rare today). These things encouraged me to follow Foreign Languages and Literatures. Of course, I could not study Danish (although I’d wish), because in our University you can’t study this language, but I started Serbian. And, besides Serbian, there is also English and Slovene, three languages that I realise I like them. And thanks to this trip I had a really really really nice summer, full of good moments, journeys, heated discussion (like: "which beer tastes better Nikšičko or Jeleni?" or "who's the real Teacher?!? Krzysztof, Tamas or Paša?), new friends and real life.
Is it destiny or what?

O naţiune dornică să se reprezinte

Nebunie curată. Nu credeam vreodată a trăi un astfel de sentiment. 5-0 (cinci la zero!). Mi-a fost ruşine, pentru că aici nu a fost vorba doar de un simplu meci de fotbal, ci de reprezentarea unei ţări, a unei naţiuni (sau ce a mai rămas din ea) şi starea în care a ajuns.

Asta mi-a adus aminte de un lucru fundamental. Când îţi doreşti ceva cu adevărat, nimic nu te mai poate opri. Iar din punctul ăsta de vedere, avem de învăţat şi de la fotbal, dar în special de la sârbi. Ştiu, mulţi ar putea spune că sârbii aşa au fost mereu: determinaţi, dârji, bătăioşi, pentru că au avut puterea să lupte împotriva multor popoare mai mari şi mai puternice în comparaţie cu ei (chiar dacă uneori şi-au şi luat-o) sau pentru că au insistat să îşi exprime punctul lor de vedere ca naţiune, dacă nu au insistat chiar să îl şi impună. Iată, de ce avem de învăţat.

Sentimentul de apartenenţă la o ţară s-a degradat din ce în ce mai mult în ultimul timp la noi, lăsând în urmă ceea ce s-a văzut şi sâmbătă seară cu ochiul liber la fotbaliştii în galben (nu le pot spune „fotbaliştii noştri” pentru că nu simt că ne-au reprezentat. Pe mine nu m-au reprezentat!). Lipsa de dorinţă, dezorientarea şi multe altele au „luminat” sâmbătă seară pe stadionul „Crvena Zvezda” (aka „Maracana” din Belgrad), când galbenii au arătat la ce nivel de contraperformanţă a ajuns o ţară. Fotbalul nu este un caz singular. Nu numai la fotbal suntem în stare să ne facem ţara de râs, avem multe alte domenii care pot candida pentru „top ten”, dar fotbalul este printre cele mai urmărite fenomene în lume, şi, prin urmare, aici se observă cel mai bine degradarea. Nu a fost primul semn de atenţionare, au mai fost şi altele, însă continuăm să ne ascundem sub maldărul de mizerie pe care l-am creat şi, ce este mai grav, continuăm să închidem ochii la neregulile ce planează la nivelul întregii ţări, în toate domeniile, începând cu politica, pentru că ăsta ne este felul de a fi. Sau mai bine zis, felul lor de a fi.

Când analistul politic, Silviu Brucan, a spus că România are nevoie de cel puţin 20 de ani pentru a ieşi de sub aerul comunist (începând cu decembrie 1989), mulţi au râs.

Eu am spus că avem nevoie de cel puţin 50 şi încă îmi menţin părerea.

Din nefericire, România este pacientul diagnosticat cu cancer, un cancer care de-a lungul timpului s-a generalizat. Îl aşteptăm să moară.

Dar ce este cel mai important, aşteptăm să se nască o altă naţiune, dornică să se reprezinte pe sine.

A nation which is eager to represent itself

Pure madness. I had never ever believed to be living such a feeling. 5-0 (five nil!). I was ashamed, because it wasn’t just a simple football game, but one that was representing a country, a nation (or what is left of it) and the way it evolved over the years.

This reminded me of an essential thing. When you really wish something, nothing can stop you. And from this point of view, we have what to learn from football, and especially from the Serbian people. I know, many of you would say that Serbians have always been like this: determined, firm, aggressive (in a positive way), because they had the power to fight against many other bigger and stronger nations (even though they lost sometimes) or because they insisted on expressing their point of view as a nation, or even insisted on imposing it. That’s why we have to learn from them.

The feeling or the sense of belonging to a country has been more and more deteriorating in the last years among us, Romanians, leaving behind what you could have observed with your own eyes at the players dressed in yellow during Saturday’s night match (I can’t say “our players” because I don’t feel they represented us. Or, at least, they didn’t represent me!). The lack of wish, the disorientation and many others have illuminated on Crvena Zvezda’s pitch (aka “Maracana” Stadium from Belgrade) when The Yellows showed the level of counter performance a nation has reached. But football is not a singular case. Not only when it comes to football we can make a fool out of ourselves and our country, because we have many other domains that can easily candidate for a “top ten” , but football is among the most viewed phenomenon in the world and, therefore, you can observe the degradation here, best. It wasn’t the first sign that needed our attention, there were others also, but we are continuing to hide under the pile of miseries we made and, what is the most alarming, we are still closing our eyes towards irregularities that are planning over the whole country, in all the domains, starting with politics, because this is the way we are. Or, better said, they are.

When the political analyst Silviu Brucan said that Romania needs at least 20 years to escape from the communist indignities (starting with December ’89), many laughed.

I said we need 50 and I am still maintaining my opinion.

Unfortunately, Romania is the cancer-diagnosed patient, a sort of cancer that has now generalised. Now we are waiting for it to die.

But, what’s the most important, we are waiting for a new nation to be born, a nation which is eager to represent itself.

Hello, World!

Blog. Gânduri. Păreri. Ale tale păreri. Critici. Ale tale, ale lor. Ale noastre critici. Ideea aceasta îmi dădea târcoale de ceva vreme însă niciodată nu avusesem puterea să îmi impun creerea unui blog personal, asta până când un prieten apropiat mi-a sugerat că ar fi mai mult decât interesant începerea unuia. Am cochetat cu blogging-ul în timpul liceului, participând la un proiect colectiv destinat clasei noastre, scriind diverse articole despre ceea ce este perioada liceului cu adevărat, adică activităţi cu sau fără legătură cu şcoala, însă în neapărată legătură cu elevii -printre care şi eu- , dar nu ajunsesem să îmi imaginez un loc personal de postat idei, impresii, chestii, dezbateri, poate chiar dialoguri.

Bun. Ca să nu îmi pară monoton, am decis să fac un blog cel puţin bilingv, adică să postez diferite articole în limbile în care mă descurc. Astfel că, pe lângă articolele în limba maternă –evident, română –, voi încerca să postez în limba engleză, dar şi în limba sârbă ori limba slovenă, ori voi încerca să traduc/adaptez în aceste limbi articolele scrise în română. Va fi cel puţin interesant să pot realiza aceste lucruri, limbile străine fiind o pasiune în viaţa mea, alături de călătorie, muzică sau teatru. Pentru că sunt încă student, trebuie să anunţ că limbile sunt încă în formare, astfel că, de veţi observa greşeli (de orice fel), nu mă omorâţi, nu de alta dar învăţăm de oriunde putem şi de la oricine ne poate ajuta. Mereu. Am simţit nevoia să o spun, nu ca pe o scuză, pentru că accept criticile asupra lucrurilor pe care le creez (şi îmi place să cred că mi le şi asum), ci ca pe un scurt anunţ din respect pentru fiecare ce va citi articolele blogului.

ENGLISH
Blog. Thoughts. Opinions. Your opinions. Critics. Yours, theirs. Our critics. I had this idea on the back of my mind, but never had the power to impose myself the creating of a personal blog, until a good friend of mine suggested that starting a blog would be more than interesting. I dallied with blogging during high school, as I was involved in a collective project dedicated to our classroom/ group of pupils, by writing different articles about the real period of high school, meaning different activities that had or did not have connections with school, but had by all means connections with pupils –with me among them... however I didn’t imagine a personal place to publish ideas, impressions, issues, debates or even dialogues.
Alright. Designed not to be monotonous, I decided to make a blog that is at least bilingual, meaning that I will publish different articles in the languages I can handle. So, alongside my mother tongue –which is of course Romanian – I will try to publish in English, but also in Serbian or Slovene language, or I will try to translate/adapt into these languages the articles written in Romanian. It should be exciting to realize these things, because foreign languages are one of my hobbies, among travelling, music or theatre. Due to the fact that I am still studying, I have to announce that my level of knowledge in foreign languages is changing, maybe getting better, therefore if anyone of you sees any mistakes, don’t kill me, because we are always learning, from everybody, from everywhere we can, all the time. I felt the need to say it, not as an excuse towards the mistakes I will do, because I accept the critics on the things that I create (and I like to think that I also assume them), but as a sign of respect for anyone who will read the respective articles posted here.